Eveniment
Editorial
Educatie
Sanatate
Bioterapie
Marketing
Moda
Turism
Jurnal de calatorie
Noutati in constructii
Tehnologie IT
Bine de stiut
Opinii
Galeria de arta
Servicii
Graphicdesign
Creare pagini web
Publicitate pe internet
  

Jurnal de calatorie

Urme(1)

de arh. Sorana-Maria Mancas



Desi toate semnele aratau ca cerul va ramane innorat, imediat ce autocarul s-a angajat pe drum, soarele a zambit vesel, iar zambetul meu i-a raspuns de la sine. Nu va tine mult, o stiu - o patura de nori gri-murdar acopera orizontul. Dar pornirea a fost buna, asta e important. Restul depinde mult si de noi, nu doar de sansa.
      Campurile, intinderile largi, m-au fascinat dintotdeauna. Acum, toamna, armonia de culori e mult mai subtila. Parca toate nuantele pleaca dintr-un punct unic, atat de curata e trecerea uneia spre cealalta sub acest cer difuz de sfarsit de septembrie.
      Ma binedispune melanjul de sunete din jur - voci umane de diverse intensitati si coloratura, proiectate pe fondul monoton al zgomotului motorului masinii care ne poarta.
      Si pasarile. Pasarile iau cu ele departe ceva din dorul meu. Se lasa peste pamantul maro-verde, presarat pe alocuri de albul sau galbenul unor flori micute sau de portocaliul violent al bostanilor.
      Si, totusi, soarele se incapataneaza sa ramana pe pozitie.

      De vreun minut suntem in Harlau, primul nostru obiectiv. (Soarele ne insoteste in continuare.)
      Ne-am oprit chiar langa biserica infrumusetata cu braie de caramida rosie si rozete multicolore. Vechea schema: ghidul s-a oprit in cadrul usii incepand rapid sa dea explicatii. Dupa pisanie, biserica e ctitorie de-a lui Stefan. Astazi aici s-a organizat un santier arheologic de scoala. Pentru mine, mai putin familiarizata cu studiul arheologic, e fascinanta minutiozitatea pe care acesta o implica, precum si elementul de surpriza ce poate aparea oricand in desfasurarea cercetarilor deschizand, brusc, noi perspective.
      Am pasit in biserica.
      Dincolo de cifrele care apar in explicatiile ce ne sunt oferite, ceea ce ma frapeaza din primul moment e largimea spatiului - unitar, peretii te invaluie ca intr-un caus, delimitarea dintre pronaos si naos facandu-se printr-un arc amplu. Peretii sunt negri ca fundul ceaunului, pictura aparand asemenea umbrelor. Totul e intr-o fuga. Nu am reusit sa trec dincolo de prima impresie. Sper ca voi reveni, iar pana atunci, ca pozele vor prinde ceva din atmosfera de aici. Aparenta simplitate a interiorului m-a linistit. Aici exteriorul e mai vioi, cu acea combinatie de tencuiala, caramida si culoare. O casuta din curte e curata si stralucitor de alba in contrast cu corpul bisericii.


Urme(2)


Din nou pe drum.
Din nou pe drum. Tocmai am lasat in urma o oglinda de apa. Metalica, ea imi atragea puternic privirea si, de abia dupa aceea am descoperit oitele agatate sirag pe dealul din spatele lacului. Pasarile rotind deasupra. In autocar se incheaga discutii serioase pe subiecte ingineresti. Oamenii, oriunde ar fi, tot cu problemele lor. Taranii cu bostanii si popusoiul lor - inginerii cu aprecierea rezistentei constructiilor (din caramida , din chirpici), se pot face si bancuri pe tema asta, dupa cum arata chicotelile din spate. Iar eu?
      Trebuie sa stiu sa astept,
      Pentru ca din asteptare se nasc florile
      Si asteptand ca norii sa se alunge unul pe altul
      Pe cer rasare seninul.
      Sa invat sa strabat drumul vietii
      Cu gratie,
      Sa ating cu delicatete lucrurile lumii,
      Sa culeg cu privirea nectarul frumusetii din toate cele ce ma inconjoara cu prezenta lor
      Si sa nu plang de prima data;
      S-ar putea ca pasul urmator sa-mi descopere aurul
      Chiar la picioarele mele.

      Manastirea Cosula a fost construita in timpul domniei lui Petru Rares, in 1535, paramentul fiind initial pictat si decorat cu imitatie de caramida, dupa cum inca se mai poate observa la intrare.
      La Cosula vremurile nu au permis desfasurarea unei vieti monahale continue si linistite. Cladirile din curte au fost cedate armatei in 1897, iar in 1903 aici a functionat un spital, biserica ramanand doar o biserica de parohie. Urmele acestor timpuri grele nu au putut fi sterse, cu toata bunavointa parintelui care slujea prin anii 1960, cel care a inaintat o cerere de reparatii insotita de desene proprii, lucrate cu expresivitate, reprezentand atat corpul bisericii, turnul clopotnita cat si trapeza. Desi firesc ar fi fost sa fie salvate in primul rand casele, zidul de incinta e singurul (complet) restaurat.
      Intre cele doua concepte de restaurare ale anilor '60-'70, a fost aleasa varianta de a lasa amprenta epocii asa incat sarpanta bisericii a capatat o fizionomie noua.
      In galeata de lemn apa se odihneste. Imaginea fantanii se odihneste in apa asemenea. Aici m-am refugiat de ploaie - sub acoperisul de lemn ajurat.
      Parintele care ne vorbeste e pasionat de monumente, asa dupa cum marturiseste el insusi. Se vede ca il doare sufletul pentru greselile facute de oameni care au dus la distrugerea multor cladiri-monumente (si a dat exemplul turnului de la Popauti, sau chiar a cladirii trapezei de a ici, de la Cosula).
      Mancam intr-o cladire din curtea bisericii. Eu stau la o masa alaturi de organizatori. Imaginea bisericii, bine asezata, ne vegheaza de afara.
      Am iesit din nou afara. Ma invart in jurul bisericii - curtea e larga si cuprinde mai multe cladiri distincte. Turnul e undeva, intr-un colt. De o buna asezare - pe o inaltime, in spatele curtii - se bucura casa aceea de caramida, darapanata, dar care mai pastreaza inca amprenta frumusetii armonioase de odinioara: intrare boltita spre pivnita si spre scara ce duce la etaj, o loggie-foisor ce face ca fatada sa inainteze puternic in afara. In planul doi, un fel de cerdac-circulatie lunga in fata zidului in care sunt decupate fereastre ample. Gesturi simple si largi. Cerdacul are coloane circulare duble si e inchis la capete. Iarba a crescut la intamplare prin crapaturi. Acoperisul foisorului e sustinut provizoriu pe stalpi de lemn. Iese in evidenta armatura lasata libera, un schelet orizontal de fiare contorsionate care, acum, nu mai sunt prinse decat in cateva puncte in aglomerari de beton.
      Am urcat treptele ce duc la foisor si cerdac (parterul e suprainaltat, cladirea dispunand de un demisol amplu). Totul e o paragina, lemn zace aruncat in gramezi, sufla vantul mai puternic de fiecare data cand stau in cadrul (acum liber) al cate unei usi. Intr-o camera - un pat gros de rumegus acopera pardoseala in strat continuu si de o culoare albicioasa in lumina difuza raspandita de deschiderile pe alocuri baricadate cu lemn.
      Contrar asteptarilor, cladirea aceasta in paragina nu-mi insufla nici o unda de intristare. Poate pentru ca imi da impresia ca stie sa moara cu aceeasi demnitate cu care a stiut sa traiasca si sa slujeasca nevoilor celor de aici. (De cele mai multe ori, oamenii nu pot face asta. Si e trist cand vezi cum se stinge cineva ostenit de povara vietii trecute si fara speranta spre cea viitoare).
      Stand aici parca nu mai simt nevoia de a ma reculege in biserica. E atat de mult suflu in zidurile astea vechi Daca inchid ochii si nu mai privesc aparenta dezastroasa, pot crede ca forta degajata in acest loc e a unei constructii tinere si zdravene.
      Golurile acestea ample sunt fantastice. Parca te absorb spre peisajul (inca) inverzit.
      Ne cheama la autocar. Linistea - ramane. Asta e biserica.
      Biserica e acum intunecata. Am prins momentul cand luminile candelabrelor sunt stinse si albastrul in care turla e zugravita pe interior iese puternic in evidenta. Ochii bisericii - ferestrele mici nu aduc un plus de lumina. Pictura - bogata - pe albastru, se involbureaza pe pereti asemenea undelor ce prind intre ele transparente si noduri de intuneric.

job